povesti-vechi.MyForum.ro

planoristul · Administrator Data inscrierii: 28/Feb/2011 Mesaje: 14

Auzul monahal

Un călugăr a fost nevoit a merge într’o bună zi într’un oraş mare, însoţit fiind de o rudenie a sa. În mijlocul vacarmului citadin monahul a pretins că a auzit un greiere, deşi tovarăşul său de drum nu l’a crezut. Trecând strada şi căutând prudent sub un copac, călugărul a găsit greierele, spre stupefacţia rudei sale.
„Trebuie că ai un auz supraomenesc”!
”Nu. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele”.
”Nu se poate! Eu n’aş putea auzi un greiere în acest zgomot”!
”Depinde de ceea ce este important pentru tine. Să facem o demonstraţie”.
Apoi monahul a scos cateva monede pe care le’a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, toţi oamenii dimprejurul lor şi’au întors capetele speriaţi că banii căzuţi erau ai lor.
„Înţelegi acum? Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni”...

Dacă privim şi ascultăm zilnic ştirile morbide şi gâlcevitoare ale televiziunilor, urechile noastre se vor fixa doar pe ceea ce este urât şi rău. În felul acesta se induce frica şi astfel devenim temători şi neputincioşi! Pe urmă care spunem: e greu, oamenii sunt răi, trăim într’o lume nesigură şi urată, în care nu mai poţi avea încredere în nimeni şi nimic...

Iar între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg...iar noi nu le auzim.

planoristul · Administrator Data inscrierii: 28/Feb/2011 Mesaje: 14

Dumnezeu nu ne cere minuni. Pe acelea le face El.

Povestesc bătrânii că unui pustnic Dumnezeu i’ar fi cerut, drept osteneală, să împingă în toate zilele vieţii lui o stâncă mare, aflată aproape bordeiul său. Şi mulţime de ani s’a nevoit însinguratul monah tot împingând la acea piatră, din răsărit şi până în apusul soarelui, dar stânca nici c’a mişcat’o vreun deget. Istovit fiind de la o vreme, potrivnicul diavol i’a adus numaidecât şi gândul zădărniciei ostenelilor sale. Deci s’a rugat atunci monahul, iar mai pe urmă L’a întrebat pe Dumnezeu unde a greşit de nu s’a mişcat din loc acea piatră?
Şi pentru ruga lui stăruitoare, Domnul i’a adus aminte că ascultarea lui fusese să împingă piatra, nicidecum s’o urnească din loc! Deci truda lui n’a fost nicicând zadarnică pentru că, tot împingând piatra, braţele şi tot trupul i’au realizat mult mai puternice!
„Adevărat, nu ai mişcat stânca, însă tu nu trebuia decât s’o împingi! Eu sunt cel care voi muta acum piatra, pentru ascultarea ta!”. Şi stânca a plecat la vale, după cum a fost cuvântul Domnului!

De fapt şi atunci îndată ce noi credem că avem „un grăunte de muştar” de credinţă şi urnim munţii, tot Dumnezeu este cel care’i mută din loc...

planoristul · Administrator Data inscrierii: 28/Feb/2011 Mesaje: 14

Lumina ochilor

Odata, o fata a ramas fara vedere, iar socul trait a indepartat-o de tot ceea ce stia, ajungand singuratica. Numai un baiat s-a apropiat de ea si a reusit sa ii castige atentia si inima. Cei doi isi petreceau alaturi cea mai mare parte din timp. Intr-o zi, tanara ii spuse celui drag:

- Tot ce-mi vor mai mult pe lumea asta e sa pot vedea iar soarele, luna, natura, oamenii. Vreau sa vad chipul tau… Nu stiam ce dar admirabil ne-a dat Cel de Sus cand ne-a harazit miracolul privirii…

Dupa o vreme, baiatul indragostit se hotari sa ceara mana iubitei.

- Vrei sa te casatoresti cu mine?

Tacerea era apasatoare, iar tristetea plutea în aer. Cu tremur in glas, fata ii raspunse:

- Nu ma voi casatori daca nu pot vedea… Nu ma voi putea descurca pentru amandoi si nu vreau sa-ti devin povara…

La ceva timp, doctorul o chema la spital pentru a-i da vestea cea buna. Transplantul de cornee se putea face foarte curand. Aparuse un donator. Fericirea a fost imensa si, dupa operatie, primul care a vrut sa o vada a fost iubitul sau. Dar acesta era si el … nevazator. Scuturandu-se parca de o povara, ea spuse:

- Nu ma pot casatori cu un orb.

Tanara s-a intors sa plece. Inainte sa dispara sunetul pasilor ei, baiatul i-a soptit:

- Sa ai grija, te rog de ochii mei!

planoristul · Administrator Data inscrierii: 28/Feb/2011 Mesaje: 14

Vinovatul dovedit
Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi,
lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. îndată ce colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia. N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat: - Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare. - Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat. - Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească! - Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău? - Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am? Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit rapid o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut întocmai ca el.

"Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

planoristul · Administrator Data inscrierii: 28/Feb/2011 Mesaje: 14

Basmul din Carpaţi

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea
atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oameniinu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, ulterior ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, îndată ce părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre
casele adormite, înspre pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune,din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te asigură pe-aici, copilule?”, iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm
împreună către Rai”. Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de stâncă şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi momentul trecea,
trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se
mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru întâia dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea
unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul nicicând în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”
Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să
se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, pe urmă zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai
făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a creat Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”,
răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus
aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Bărbatului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul compact al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te
poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul
însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul
intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi solitar firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “Am înţeles…,spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni.. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Partenerului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o îndelungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am
să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan
Puric, “despre Omul Frumos”

DE RETINUT:
- Cele 6 Obstacole care stau în fata Fericirii: ORGOLIUL, SUPÃRAREA, ATASAMENTUL rau PLÃCEREA, LÃCOMIA, INVIDIA.
- Cele 6 Virtuti care ne aduc Fericirea: PACEA, ÎNTELEPCIUNEA, IUBIREA, ADEVÃRUL, GENEROZITATEA, ÎNTELGEREA.

uahanamiti · Trimis: 22/07/2012 04:48 Titlul subiectului:

I love how amazing and awesome this is.

animalplanet2 · Trimis: 31/07/2012 00:50 Titlul subiectului:

I had no idea how to approach this before-now I'm locked and laoedd.

tcapital · Trimis: 01/09/2012 06:05 Titlul subiectului:

This is awesome!

tcapital · Trimis: 02/09/2012 12:53 Titlul subiectului:

I will recommend all my friends to read this.

tcapital · Trimis: 04/09/2012 18:49 Titlul subiectului:

I am very happy because find this info thank you very much people!!!)